O femeie stătea într-un picior, din cauza inimii

Bunicul Azi nu era bunicul meu. De fapt, nu era bunicul nimănui, pentru că nici măcar nu avusese copii. Adoptase o pisică, pe Muna, și cumva asta îi umplea un gol din piept. La colț, acolo unde gardurile coteau brusc și formau un unghi drept cu restul străzii, bunicul Azi avea o casă din cărămidă, solidă, pătrățoasă și așezată în mijlocul unei curți măricele. El pendula cu energie între grădină, cotețele din spate în care creștea păsări, fața casei unde avea o bancă din lemn și cele câteva camere, dintre care una era specială. La cei 89 de ani ai săi, nu se cunoștea cu nicio boală. Ochi albaștri și mari, păr des și alb, barbă albă toată, cu fire pornite de sus, din pielea pomeților, mâini aspre de la munca zilnică, cămașă albă cu mânecile suflecate până la jumătatea antebrațelor, vestă verde închis, pantaloni crem și adidași în picioare. Cămașa era plină de pete, cu gulerul un pic îngălbenit, pantalonii aveau și ei pete de unsoare, adidașii erau jegăriți și găuriți pe alocuri. Cu toate astea, nu putea fi considerat murdar și nu mirosea urât. Mirosea a bunic.

– Ce faci, bunicule Azi? îl întreb fără să cobor de pe bicicletă.
– Uite bine, azi nu mi-am propus să fac mare lucru. Stau cu pisica oleacă la soare și am grijă de Didi. Asta este, ce să facem.
– Mă lași să intru în curte la matale?
– Te las, de ce să nu te las.
– Păi vino să deschizi poarta, că mereu o ții închisă pe dinăuntru.
– Aoleu, stăteam așa de bine aici. Nu poți să sari gardul?
– Se dărâmă cu mine, bre. Și-apoi mă bați.
– De ce să te bat?
– Pentru că ți-am stricat gardul.
– Păi ce, unde vezi tu că e stricat?
– Hai să deschizi, las-o pe Muna că poate sta și singură.
– Vin acuși. Ai răbdare.

S-a ridicat greoi, atipic. Cred că amorțise de la soarele blând și de la zgomotele pe care le făcea pisica, torcând sub dansul degetelor pe spinarea ei. A luat-o ușor pe trotuarul din dale de piatră și a tras zăvorul metalic care bloca poarta. I-am strâns mâna și am simțit imediat pielea groasă și aspră.

– Doamna Didi ce mai face, e bine?
– E binișor, ce să facem. Asta este situația, tu o știi.

O știam. Soția bunicului Azi, doamna Didi, fusese sănătoasă tun și ea până într-o zi, când a început să obosească repede, să amețească și să perceapă bătăile foarte rapide ale inimii. Bătrâni fiind și neavând pe nimeni, au zis că trebuie să stea în pat, să se odihnească și poate o ajuta bunul Dumnezeu să se facă bine, că ea nu era bolnavă și sigur e ceva pasager. După o vreme în starea asta, doamna Didi a simțit o durere puternică la piciorul drept, care apoi a început să amorțească și s-a făcut alb tot, de la genunchi în jos. L-a rugat pe bunicul Azi să o dea cu alifii și să-i facă frecție, dar lucrurile nu s-au îmbunătățit. Abia când piciorul s-a făcut tot vinețiu spre negru, s-au speriat și au chemat salvarea. La spital, medicul le-a zis că nu se mai poate face nimic, au venit prea târziu, piciorul trebuie amputat, altfel se infectează și infecția se duce în tot corpul și apoi moare în câteva zile. Cum s-a întâmplat totul? Cheag de sânge, asta a fost. Plecat direct din inimă, că făcuse fibrilație și din cauza asta avea respirație grea, obosea repede, amețea și o supărau bătăile. Dar nu au știut să vină la spital, păcat, se putea preveni. Asta este, ce să facem acum. Să se taie piciorul, măcar să rămână în viață. Cine decide și cine dă acordul să se taie? Doamna Didi a refuzat, voia să moară întreagă. Nu se poate, a zis bunicul Azi, dacă ea moare va muri și el imediat. Va semna el pentru ea, numai să i-l taie odată și să rămână în viață. Bine, hai că semnez eu, dar să nu mă doară când îl taie, a zis Didi. Să nu mă doară nici după operație. Au amputat piciorul, i-au dat tratament pentru fibrilație să mai potolească inima, i-au pus și ceva special să țină sângele mai subțire, să nu se mai facă cheaguri care să plece prin corp, în cap, în mâini, în picioare, unde au ele chef. Acenocumarol.

– Ce ai plantat aici?
– Castraveți. Ăștia se urcă imediat pe boltă, o să vezi la vară.
– Și o să culegi și struguri și castraveți? Vezi să nu-i bagi la vin.
– Am eu grijă, nu te preocupa tu. 
– Ai mai scos-o?
– Ce să scot?
– Pe Didi. Ai mai scos-o cu căruțul?
– Păi cum să n-o scot? Am mers până la biserică la slujbă, apoi am dat ocol pe lângă fosta fabrică de ciment, am mers încet, să mai vadă și ea lumea, să mai ia aer. Ce să facem, asta este situația. Ea trebuie plimbată, înnebunește numai în pat. Ce să facem.

Înăuntru la Didi în cameră era un aer ciudat. Încă îi făcea focul la sobă și mirosea a lemn ars. Mirosea și a untdelemn încins, pentru că țineau o candelă aprinsă. Lipit de un perete, patul era plin cu perne și pături. Pe trei pereți aveau calendare vechi, carpete, tablouri cu portrete alb-negru, icoane. Un singur perete era liber de toate acestea, pentru că ținea fereasta și de acolo dădeau buzna raze albe de lumină. Didi rămăsese o mână de om, foarte slabă, cu oasele feței proeminente și mâinile subțiri ca niște bețe. Prima dată când i-am văzut piciorul lipsă, m-am speriat. Apoi am început să mă obișnuiesc. Numai ea încă nu se obișnuise, plângându-se frecvent de dureri chiar la nivelul acelui picior. Încă îl simțea.

– Cine a venit?
– Eu sunt, eram cu bicicleta pe aici și l-am văzut pe bunicul Azi afară prin curte. Am zis să vă salut, oricum mă cam plictiseam. Matale ce mai faci?
– Uite stau.
– Te-a plimbat cu căruțul, am înțeles.
– Da, am fost la slujbă. Bună slujbă, le ține bine preotul ăsta. E tinerel, dar le ține bine. Ne-a plăcut.
– Au, a intrat pisica în casă!
– Las-o, că e cuminte și-i place să stea la căldură. Doarme aici în pat.
– Eu nu le las la mine în cameră, le scarpin puțin și apoi, valea. Nu suport părul lor peste tot.
– Muna nu prea lasă păr, dar se pune pe piciorul meu și mă doare.
– Dreptul? Cum mai doare dacă el pur și simplu nu mai e?
– Îl simt, am ca niște ace în el, uneori mă curentează, mai ales când se pune cineva acolo.
– Ciudat, o să mă uit prin atlasele mele, poate găsesc ceva despre asta. Să doară ceva ce nu mai există.
– De cele mai multe ori dor lucrurile care nu mai există, interveni bunicul Azi, dând drumul la radio pe o emisiune religioasă. Apoi vine la marginea patului, îi mângâie capul acoperit de batic, i-l trage de pe frunte și o sărută lung.
– Ea e viața mea. Pentru ea mai trăiesc. Ca să trăiască și ea. O schimb, îi dau să mănânce, o scot cu căruciorul, o spăl, o rotesc să nu facă răni pe spate.
– Hai, nu mai plânge, că plâng și eu, interveni Didi. Fii puternic.
– Nu mai plânge, bunicule Azi, că se sperie pisica. Și-ți stă rău așa, că-ți dispare albastrul din ochi.
– Bine. Vrei puțin vin roșu?
– Eu nu beau deloc, și vinul roșu oricum e acru, nici nu pot să-l țin în gură.
– Ei, cu Didi vorbeam. Îți aduc?
– Adu-mi. Știi că îmi place să beau puțin.
– Nu bea mult, nu te mai uita așa. Îi dau puțin, îi place, și-am înțeles că-i sănătos. 
– Atunci vreau și eu. Dar nici pe jumătate din cât bei matale. Așa, un deget îmi pui.
– Ca la împărtășanie, am înțeles.

Am băut și m-a apucat o fierbințeală în mijlocul capului. Îmi fierbeau și pomeții, iar picioarele și mâinile nu mai voiau să mă asculte. Apoi am pierdut controlul vorbelor. După aceea am adormit la Didi în pat, și pisica s-a ghemuit între noi. Trei picioare de om și patru de pisică. Bunicul Azi a ieșit să pună niște mazăre. Trebuia să o pună atunci, nu-i plăcea să lase pentru mâine ce putea face azi. Cât despre mine, era cât pe ce să-mi iau o mamă de bătaie, noroc că m-am trezit la timp, efectul vinului se dusese și-am putut să mă întorc acasă fără să dau note explicative speciale.

– Să mai vii pe aici, da?
– Vin, vin.

Aceasta fusese casa în care o femeie stătea într-un picior, din cauza inimii.

– o bucată din cartea Dragă inimă care vine în ediție specială la Readers Do Good –

Vasi Rădulescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

înscriere