A doua carte
Culorile uitării este despre povești. Autorul susține că unitatea de măsură a vieții nu ar trebui să fie anul, ci povestea.
Suntem niște cărți ambulante, culegeri de povești. Unii strâng între coperte mai multe, alții mai puține. Unii au copertele urâte, roase de vreme sau prea apăsătoare suferințe, dar adăpostesc cele mai frumoase povești. Alții au coperte rocambolesc aranjate, luxoase și-ntre ele nu stă mai nimic sau stau povești subțirele, lipsite de substanță. Iubiri, întâlniri ce par întâmplătoare, plimbări lungi și contacte cu natura, acte de curaj în situații critice, gesturi dezinteresate, gânduri care mișcă munți, toate stau comprimate în cuvinte fermecat aranjate, la oamenii care mai știu să fie oameni.
Când își strânge suficiente povești, omul adevărat realizează ceva măreț: cei de lângă el îl descoperă și vor să-l citească fără oprire. Îl deschid larg și se minunează de ce-i în el. Apoi, omul pur mai realizează încă ceva: că va fi nemuritor după ce toți ceilalți i-au citit poveștile. Copertele desfăcute îi devin aripi și e vremea propice pentru a prinde zborul dulce spre depărtări încă necunoscute, ieșind din sfera timpului.
Unitatea de măsură a vieții nu este anul, ci povestea.