În fața mea, în tren, stă o bunică.

În fața mea, în tren, stă o bunică. Are un pardesiu înflorat, batic strâns ușor cu un singur nod sub mandibulă, părul alb e pieptănat pe spate. Privește blând în jur cu doi ochi albaștri. Pe trup, puținul vizibil pe lângă haine, are pete ca o rugină, apărute prin oxidarea dată de timp. La glezne ține două bandaje făcute din tifon. Scoate dintr-o pungă mov o sticlă de plastic, de 250 de mililitri, în care și-a făcut ness. Mi-aduc aminte că erau sfinte acele sticle mici, ideale pentru așa ceva; bunica mea ne certa zdravăn când le aruncam.

Bunica din tren extrage din punga mov și niște senvișuri cu șnițel de pui, împachetate bine în șervețele de hârtie. Mușcă zdravăn, ținând cu ambele mâini, mestecând prelung. Se șterge din când în când la gură, de firimituri. Mă privește cu ochii ei mari.

Pe vremuri, când făceam călătorii lungi cu trenul, cu bunica mea, aveam musai pachețel, de cele mai multe ori cu senvișuri din câte două felii de pâine și un șnițel de pui între ele. Nu ne lipsea sticluța de ness sau cafea, dar noi nu beam, că nu aveam nevoie. Își ținea baticul pe cap, strâns ușor sub mandibulă. Era ciudat când o vedeam fără el. În tren ținea și vată în urechi, să nu o tragă curentul, că atunci nu era aer rece condiționat vara, sau cel de atunci venea tot condiționat, cu condiția să deschizi larg geamurile. Noi le deschideam nu neapărat să iasă căldura, ci să scoatem capul și să vedem locomotiva în curbe sau să tăiem aerul cu mâinile.

Când mai știi cum să privești oamenii, uneori tai și timpul. Și atunci îți aduci lângă tine trecutul, cu bunica, toate călătoriile, toate senvișurile delicioase și uimirea prinsă în fiecare clipă.

-bunica e descrisă atent în cartea Dragă inimă care a ajuns în ediție specială aici. O găsești puțin mai jos sau în shop.

Vasi Rădulescu