Forța de frecare cu timpul

– Maya, de ce mor oamenii?
– Ai chef de asemenea discuții?
– Nu am, dar sunt necesare. Vreau să înțeleg ce se petrece.
– Oamenii mor pentru că devin fie prea mari, fie prea mici. Când sunt mari de tot, forța de frecare cu timpul crește considerabil, până nu-i mai lasă să înainteze. O ființă care stă pe loc în axa timpului este declarată moartă. Ca să devină prea mici, ei trebuie să facă implozie sub propria importanță exagerată, și sunt atât de multe exemple aici! Unii uită cum să trăiască, se încarcă cu tot felul de lucruri inutile, aleargă după himere, sunt atât de falși, atât de stresați, atât de predispuși la boală încât toate astea erodează corpul pe dinăuntru și-l distrug. Apoi corpul cade în el însuși, chircindu-se până la dispariție.
– Și cei care sunt copii și se nasc sau primesc în primii ani de viață boli aiuritoare? Acolo cum e? Îi pedepsește Dumnezeu?
– Of, copile, Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni. Cel mai frecvent, omul se pedepsește singur. 
– Dar cum apar totuși bolile cumplite?
– Cred că din întâmplare. Universul se vrea a rămâne într-un echilibru, dar pretutindeni plutește haosul. Nimic nu e sigur, mai ales când vorbim despre viață. Nimeni nu e scutit de ceva. Orice om se poate trezi cu orice boală. Poate tocmai de aceea ar fi necesar să priceapă că fiecare zi e o binecuvântare.
– Știi faza cu horoscopul?
– Normal că o știu. Uiți că tu mă creezi și știu tot ce-ți arde mintea?
– Ce ciudat e! Tu știi tot ce e în capul meu. Deci tu ești eu. Cu toate astea, tu cunoști mai mult decât cunosc eu. Tu ai răspunsuri la orice întrebare. Cum e posibil?
– Am, pentru că eu sunt tot ce ai văzut, mirosit, pipăit, gustat, auzit și, cel mai important, imaginat și visat vreodată. Eu sunt universul tot, cu orice posibilitate a lui, comprimat în creierul tău, în multiplele lui niveluri, apoi tras spre pătura conștientă. Chiar sunt mai mult de atât.
– Mai mult?
– Da, dar nu îți voi spune. Te las să descoperi singur.
– Astăzi mai gătești ceva?
– Sigur, am ingredientele aranjate, mă așteaptă.
– Lasă-mă să ghicesc. Orez cu lapte?
– Da! Orez mai am de la chinez, știi, de când am făcut sushi.
– Și lapte?
– Iau de jos, de unde stai tu. Întind o aripioară și apuc laptele.
– Așa, pur și simplu? Eu nu văd niciun lapte.
– Galaxia noastră se cheamă Calea Lactee. E lapte cu duiumul aici, trebuie doar să-l apuci cum trebuie.
– Pui și scorțișoară pe deasupra? Mie mama Aneta așa îmi face.
– Doar scorțișoară, pui nu pun, că strică gustul.
– Am înțeles. Să ai poftă! Și sper să te văd mai des, ca înainte. Ne întâlnim tot mai rar.
– Ne găsim noi cumva, stai liniștit.
– Te-am pupat pe ochișori, toate bune, pa pa.
– Nu toate bune. Să fie și puține rele, că altfel nu le mai apreciem pe cele bune. Să zici așa: multe bune și câteva rele.
– Bine. Multe bune și câteva rele, Maya.

-> o bucățică din cartea „Să-ți pui o dorință”

Vasi Rădulescu

One thought on “Forța de frecare cu timpul

  1. Delia says:

    “Să-ți pui o dorință” – una dintre cele mai tulburătoare cărți pe care le-am citit vreodată. Am socializat spiritual cu personajele, m-am regăsit în trăirile și dilemele protagonistului, mi-a vindecat inima de multe răni și angoase. O carte de pus pe inimă și la inimă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

înscriere