Culorile uitării

Nu ai habar ce lupte se duc în interiorul unor oameni. Le vezi învelișurile, multe imaculate sau hâde, capabile toate să ascundă suferințe nemărginite. Nu te gândești la profunzimi atinse de empatie sau compasiune decât în rare situații, pentru că, fie vorba între noi, ne dezumanizăm pe zi ce trece. Fiecare trage pentru el, vrea să-și astupe propriile goluri, fuge după o fericire zugrăvită stupid de alții, trăiește în șlaboane verbale sau nonverbale, își închipuie ținte precise pe care musai trebuie să le atingă pentru a mulțumi alte perechi de ochi. Am cam uitat cum să trăim, acesta-i adevărul crud, unul care nu se coace dacă-l lași în soare. 

Există două tipuri mari de lupte interne: fizice, patologice, respectiv psihice, tot patologice. Am văzut oameni care au primit diagnostice teribile, cu speranțe de viață ciuntite, care la exterior erau impecabili, iar la interior aveau celulele răzvrătite, modificate aberant sub forma unor cancere care le furau resursele și le dădeau peste toate organele. Nu vedeai și nu-ți imaginai nimic când îi analizai la suprafață. Am văzut oameni erodați pe interior de depresii adânci care-ar genera spaimă în oricine, la orice oră. Din păcate, nu suntem protejați de nimic. Nu avem siguranța că nu vom face vreo boală supremă care are la bază o dezvoltare haotică a celulelor sau nu vom cădea în brațele demonului amiezii, depresia. Învelișul ne poate rămâne neatins, fără să dea ceva de bănuit. Celailalți ne pot considera încă întregi. Noi putem realiza atunci cât de fragilă este viața și cât de recunoscători trebuie să fim pentru tot ce avem aici și acum. 

Ai nevoie de cădere pentru a aprecia nu înălțimea, ci nivelul de bază. Contrastul îți dă ocazia să apreciezi altfel totul. Când ai trecut prin suferințe felurite, poți ulterior să pui în tine recunoștință, umilință dulce, implicare dezinteresată, analiză profundă a lucrurilor genuine, care contează cu adevărat în viață. Poți privi un om fără să-i arunci o etichetă, pentru că n-ai habar ce lupte se duc în el și cum stau lucrurile în esență, dincolo de aparența pe care ne-am cam obișnuit să o îmbrățișăm atât de des, din păcate. 

Această carte este o extensie necesară și naturală a călătoriei în jurul cordului descrise în Dragă inimă. Tindem să considerăm o luptă, un versus între inimă și creier, când medical și spiritual chestiunea stă cu totul altfel. La începutul vieții embrionare, doi muguri stau lipiți unul de altul în extremitatea cefalică, corespunzătoare capului. Sunt ca doi frați ce nu-și dau drumul mâinilor. La un moment dat, primind un semnal întipărit genetic, un mugure începe să coboare spre torace, depărtându-se de celălalt, dar fără să-l uite vreodată. Mugurele rămas pe loc în cap devine creierul. Cel plecat se transformă într-o casă cu patru cămăruțe și pe la ziua cu numărul douăzeci începe să bată, trimițând sângele în micul corp. Inima. Legăturile rămân pentru totdeauna între cele două organe. Creierul livrează control prin sistemele nervoase simpatic (energic, de luptă) și parasimpatic (domol, de relaxare). Tot organul cocoțat la cel mai înalt nivel poate să dea peste cap inima în situații de stress acut, suferință emoțională, ceartă. Sunt știute situațiile de tahicardie, palpitații, senzație de inimă oprită la cei cu anxietate și atacuri de panică, simptomele provenind tot din tulburări centrale. Din păcate sunt tot mai multe, la vârste tot mai mici. Nu e nimeni ferit de asta.

Culorile uitării a apărut în acest titlu datorită prietenei Cristina Enache, medic primar reumatolog în Franța. Tot de la o poveste comună a venit și titlul Dragă inimă, pentru că Cristina mi-a făcut cadou o piatră sculptată de un pacient cu poliartrită reumatoidă. Acest om, chiar dacă dezvoltase și un cancer pe lângă patologia reumatică autoimună, continua să urce pe un munte, să sape după un anume tip de rocă, apoi să taie și să șlefuiască tot felul de figurine. Pentru că eram înnebunit după cardiologie, Cristina mi-a făcut cadou o inimă. Când am văzut-o, într-o dimineață oarecare, am avut impulsul de a scrie o scrisoare destinată propriului organ cu funcție de pompă, iar de acolo a izvorât ideea de carte, respectiv de titlu. Un alt cadou a venit sub forma unei cărți pline de picturi făcute de un grup de pacienți cu Alzheimer dintr-un spital din Franța. Experimentul a fost impresionant, pentru că acei oameni erau puși să umple cu diverse culori anumite schițe, în reprize de pictură care generau multiple conflicte. În primul rând, ei foloseau culorile o perioadă, apoi părăseau camera specială. Când se întorceau, nu mai recunoșteau nimic, îndrumătorii trebuind să-i refamiliarizeze cu exercițiul. În al doilea rând, activarea unor resorturi interne năștea rezultate pline de emoții. Cartea se numea Les culeurs des oublie, iar legătura cu memoria (domeniu pe care doream să-l atac în complementaritate cu poveștile despre inimă), cu boala Alzheimer (aveam o atracție de mic aici, apoi a venit bucata specială cu domnul D., care constituie mare parte din lucrarea de față) și culorile (ele înseamnă enorm în viața noastră, chiar dacă sunt pure convenții) m-a ispitit suficient cât să mă așez la scris. A ieșit cartea pe care acum, dragă cititorule, o ții în mână și o parcurgi.

Cartea a ajuns la Readers Do Good într-o ediție specială.

Vasi Rădulescu

5 thoughts on “Culorile uitării

  1. Lazăr Claudia Lizica says:

    „Sa-ti pui o dorință ” m-a dus cu gândul la „Oscar și tanti Roz ” de Schmitt. Dar povestea m-a captivat prin puritate, psihologia lucrurilor simple care ne aduc fericire, doza de umor din povestea cu cei doi viermi. Mi-a plăcut foarte mult legătura dintre personaje și lecțiile învățate!

  2. anca.bunduc says:

    Sa – ți pui o dorința…. Mi- am pus… Dorința este sa pot dărui în continuare ajutorul meu, prietenia și dragostea mea, sfatul meu, ajutorul meu, devotamentul meseriei mele și nu în ultimul rand cadouri celor dragi, aceste frumoase cărți scrise de tine V. Îți mulțumesc că pe lângă ceea ce pot oferi celor din jur mă au și pe mine în biblioteca lor sub chipul cărților tale.

  3. Lidia says:

    Citind aceste cărți am reusit sa deschid cutiuta cu amintiri din copilărie ce parca aștepta cumintica intr un coltisor al inimii. Am inteles mai bine ca oricând ca viata e ” o fîșie de lumina prinsă între două bucăți de intuneric” si ca „timpul nu da doi bani pe noi ,iar noi dam atât de mult pe el”. Din pacate învățam să ne prețuim mult prea târziu .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *